Cand am fost prima data, nu am reusit sa o gasesc decat dupa cateva telefoane si cautat pe Google Earth. A doua oara era deja un indicator meschin catre ea.

Am ajuns acolo, m-am urcat pe un mic deal in care era sapat si se vedeau ziduri si mi-am zis: “Aici trebuie sa vin cu Proiect4″.

Pana la urma, (L)Ibida indeplinea tot ce voiam eu: aproape relativ de Bucuresti, aproape de un sat (Slava Rusa), mica (deci nu e nevoie de multe panouri), aproape de Cheile Dobrogei, de Enisala, astfel incat poti face un traseu de o zi – daca te grabesti rau – sau un weekend. Mai mult, zidurile alea sunt asa de bine pastrate incat chiar ai ce vedea 10-20 de minute.

In februarie am fost iar acolo, impreuna cu arheologul Mihaela Iacob, de la muzeul din Tulcea, o persoana atat de pasionata de munca sa incat aproape ca imi venea sa ma fac si eu arheolog (vorbesc serios ). Si stateam eu pe varful dealului mentionat anterior, bucurandu-ma ca cetatea e mica si o putem acoperi relativ usor… Nimic nu ma pregatea pentru povestea care urma.

Mihaela m-a intrebat: “De ce ai ales Libida?”. Dupa raspunsul meu, a inceput sa zambeasca si sa imi povesteasca putin despre cetate. Cum ar fi ca e cea mai mare aglomerare urbana fortificata din Romania romana. Bineinteles ca am inceput sa rad… la urma urmei, inteleg ca asezarile din antichitate erau mici, dar nici chiar asa de mici. Un deal, la urma urmei… Histria, Adamclisi, ambele sunt mai mari.

Si a venit surpriza: (L)Ibida are, de fapt, 23ha (da, hectare) suprafata fortificata, plus inca 4ha in afara fortificatiilor. Am inceput sa rad cand am auzit (eram sigur ca rade de mine): “Bine, si unde e cetatea aia? Sub sat?”. Raspunsul? “Da, jumatate din sat e peste cetate. Si vezi liziera aia de pomi de-acolo – la vreo 2km? Acolo sunt atelierele”.

Deja frustrarea mea incepea sa creasca… “Si unde e toata cetatea asta?????”. Raspunsul a venit sec, desi asteptat: “Sub pamant. Nu avem destui bani sa o scoatem la suprafata si sa o si conservam ulterior”.

Da, probabil ca nu vom vedea (L)Ibida la suprafata in viata mea, dar in mod cert povestile despre ea incep sa se adune Cum ar fi satenii care scoteau pietre din curte ca sa faca teren arabil. Sau cei care foloseau pietrele din cetate in gard. Sau ca troaca pentru porci.

Sau faptul ca e singura cetate din Europa continentala (mai exista una in Marea Britanie) care are inclus in fortificatie un rau. Care inseamna o realizare inginereasca extraordinara.

Cat am stat acolo (L)Ibida a prins viata. Acum, tot ce mai trebuie facut e sa gasim o modalitate de a pune niste panouri care sa nu se fure… pentru ca traim intr-o tara blestemata in care dupa ce ai o idee trebuie sa te gandesti cum sa o aplici pentru a nu tenta oamenii sa fure…

Dobrogea e un taram de povesti. Istoria e la fiecare pas, trebuie doar sa stai sa te uiti cu atentie… Sau la fiecare invartire de roata a masinii

Una dintre cele mai misto cetati pe care le-am vazut vreodata. Nu neaparat pentru cum arata, pentru ca nu e ceva extraordinar, desi nu arata rau, cat pentru cum e asezata si pentru cum se vede cand te apropii.

Am descoperit Enisala anul trecut, intr-o plimbare de concediu, dupa ce am citit pe Xplorio despre ea. Si ce surpriza am avut: ma asteptam la o gramada de pietre si am descoperit ceva superb.

Enisala e undeva in podisul Dobrogei, aproape de lacul Razim. Sau, in cuvintele nemuritoare de pe Xplorio:

Simplu. Dinspre Navodari (Mamaia) o iei spre nord, catre Babadag. Dinspre Tulcea, o iei tot catre Babadag. Dinspre sud iti va lua maxim o ora, drumul e superb oricum.

De aici mergi spre Enisala si apoi, imediat dupa ce ai iesit din acel sat, faci stanga pe un drum de tara. Pe un copac de pe partea dreapta a drumului vei vedea si un indicator spre stanga, cu inscriptia “Spre Cetatea Heracleea”, care te va ajuta.

Pentru cei care vor un traseu de o zi: de la Bucuresti poti ajunge cel mai repede urmand traseul Medgidia, Mihail Kogalniceanu, Lumina, Babadag, sau daca vrei sa faci si un pic de off-road pe drumuri cu pietris, de la Kogalniceanu o poti lua spre nord, spre Targusor, si apoi spre Est, spre satul Gura Dobrogei. Evita cu orice pret insa breteaua Kogalniceanu-Salcioara, care e rupta rau.

Vei da de peisaje pustii, molcom asezate sub soarele torid, un amestec de calcaruri, grote, paduri de pini si campuri de maracini pe care nu il vei uita prea repede. De la Gura Dobrogei iesi apoi in DN 22 si urci frumusel la Babadag. Drumul dus-intors trece de 600 de km dar e o aventura de 1 zi de care iti vei aminti mereu.

Pentru mine e unul dintre locurile unde merg de fiecare data cu placere. Din trei motive:

1. E superb. Si iti da o senzatie de “on top of the world” nemaipomenita.
2. Soselele sunt aproape goale, drepte si cu asfaltul foarte bun. Deci se conduce foarte bine Si incet, evident.
3. Pentru ca pasionatii de foto pot face poze ca cea de mai jos. Poate chiar mai bune )

Istoria cetatii este legata de asezarea strategia la mare. Evident, intre timp marea e mult mai departe, acum existand lacul Razim, creat natural intre timp (moment care coincide, spun istoricii, cu parasirea cetatii de catre locuitorii sai).

In acest moment la Enisala se intampla chestii, pentru ca am vazut ca, in sfarsit, se face o sosea care sa ajunga direct la cetate, spre deosebire de momentul de acum, cand mergi pe niste drumuri de pamant, unde un 4×4 ceva mai inalt e recomandat cu caldura (nu am idee ce se intampla daca mergi cu ceva mai mic, eu am fost cu Mercedes-Benz GLK ultima data si cu un Citroen C-Crosser in 2008).

Din cate stiu, exista si un festival de muzica, festival care anul asta nu a mai avut loc (nu am idee de ce), asa ca se pare ca aici se vor intampla lucruri. Care sper sa nu strice ce e acum, pentru ca ar fi o mare pierdere.

Pentru mai multe poze, mergeti sa vedeti galeria completa pe flickr.

Prima cetate pe care am vizitat-o in cadrul Proiect4 (Cetatile Romaniei) nu e foarte cetate De fapt destinatia era Enisala, dar am aflat de pe Xplorio de Libida, care e la maxim 30 de km de Enisala, asa ca am zis ca merita ocolul.

Si, pe bune, chiar merita. Eu am ajuns dinspre Constanta, spre Babadag si, la un moment dat, am facut la stanga, spre Slava Cercheza si Slava Rusa (spre Braila, Galati). Mai mergi vreo 10-15km si e gata, ajungi la Slava Rusa. Dinspre Est, venind, trebuie sa treci de sat si, cu 50m inainte de semnul de iesire, faci la stanga pe un drum de pamant. Daca vii din sensul celalalt, ai si un semn care iti arata unde sa faci la dreapta.

Dupa ce treci de catelul de la intrarea pe drumul de pamant (iti ceri voie, frumos, ca asa e politicos), mergi inainte vreo 500m. Inainte e impropriu zis, urmezi de fapt drumul de pamant pana ajungi in varful unei movile, unde sunt mai multe gramezi mari de pietre. Si cam acolo e cetatea/orasul/zidul. Drumul nu e cel mai bun, evident, asa ca ar fi bine sa aveti o masina cu puntea mai inalta (GLK-ul e bun, clar), dar si o masina obisnuita poate intra linistit, daca aveti grija.

Ajuns, deci, in varful dealului, nu ai cum sa ratezi zidurile. Sunt vizibile, decopertate (o parte din ele), pe ambele parti ale dealului, deci coborati din masina si miscati-va putin pe-acolo, altfel ratati mare parte.

Mai multe poze puteti vedea aici, in galeria de pe Flickr.

Istoria cetatii este povestita foarte bine de cei de la Xplorio. Eu am sa mai vizitez cateva cetati, inainte de a incepe sa culeg informatii istorice mai detaliate. Sigur, daca aveti voi, va rog sa le lasati in comentarii si completez eu postul.

Am mai fost si la Enisala, unde au inceput sa faca drum. Ceea ce e foarte bine, inseamna ca cineva, acolo, a inteles cat de importanta poate deveni pentru zona o cetate care poate fi vizitata.

P.S.: Enisala si Libida pot fi vazute la pachet, impreuna cu Capidava si Cheile Dobrogei, intr-o zi, daca plecati devreme din Bucuresti, sau in doua, daca sunteti relaxati

Zilele trecute zapam fericit între posturi, într-o pauză de Uncharted 2: Among thieves (long story, dar un joc superb) pe un PlayStation 3 dat în teste, când dau de o imagine cunoscută: discul solar de la Sarmisegetuza. Cum proiectul meu din cadrul Proiect4 se leaga de cetati, m-am oprit o secundă să văd ce şi cum. Şi, ce să vezi, discutau chiar de lipsa de semne samd (nu sunt paranoic, staţi cuminţi ) ).

Buuun. Din momentul ăsta încep să mă sperii. Pentru că mi-am dat seama la ce m-am înhămat mai mult decât oricând. Oamenii ăia au fost la fiecare potenţial responsabil în parte, cu camera după ei. Şi când spun asta spun că au mers de la un fel de ghid (cât am prins eu), până la ministrul culturii şi primul ministru. Şi NIMENI (NI-MENI) nu ştia de cine depinde administrarea cetăţii. Este incredibil, vă jur.

Mda, va fi foarte distractiv, vă spun ) Mai ales că vin alegerile şi, dacă depinde ceva de vreun minister, o să mă bucur o gramada de atenţia inexistenţilor miniştri )

P.S.: ştiu că mulţi dintre cei care mi-au trimis emailuri şi au comentat la “planul de razboi” m-au atenţionat asupra dificultăţilor Şi mă şi asteptam la asta. Dar parcă e altfel când le vezi pe ecran ) Bineînteles, asta nu mă opreşte. Dimpotrivă Mai ales că am primit atâtea oferte de ajutor de toate felurile încât m-aş simţi îngrozitor să nu încerc măcar

Emisiunea poate fi urmărită aici.

Planul meu are mai multe componente. Am să vă explic tuturor cum am gândit şi, în măsura în care sunteţi de acord şi puteţi, anunţaţi-mă dacă doriţi să vă implicaţi.

Din punctul meu de vedere, când m-am gândit la proiect aveam două posibilităţi:

1. Să “iau” o cetate, să o aranjez super tare (lumini, becuri, ghid, infochiosc, însoţitori de grup îmbrăcaţi în daci etc.), să iau faţa tuturor, să fac o conferinţă de presă cu multe reflectoare, camere de filmat etc., să arătăm că “SE POATE, BAH!”.
sau
2. Sa creez un pachet cu minimul decent, un pachet pe care oricine îl poate lua şi pune în aplicare dacă ajunge să considere că merită să investească timp într-un monument. Şi să arătăm că “se poate”. Peste tot, nu numai unde e atenţia massmedia.

M-am gândit mult (vreo 20 de secunde), timp în care ego-ul meu deja supradimensionat urla: “Vrei să fii vedetă, du-te la teveu, nu fi bou!”. După o luptă ca în filmele cu ninja a câştigat a doua soluţie.

Ce înseamnă pachet minim pentru o cetate?

Orice cetate ar trebui să aibă:

a) un panou pe care scrie că e cetate (nu de alta, dar să nu o confunde lumea cu grajduri, păşuni sau cariere de piatră)

b) panouri mai mici pe care scrie câte ceva despre cetate (de la elemente istorice clare până la legende şi mituri legate de cetatea respectivă), puse cât mai multe în sit-ul cetăţii respective, pe un traseu oarecum natural de urmat de către cei care vin să viziteze (cam ca la Histria, pentru cei care aţi fost). Revenim la acest punct.

c) un pliant cu o poveste mai pe larg la intrare

d) un paznic nu ar fi rău (dar asta e cheltuială permanentă, mai discutăm). Măcar un gard în jurul sit-ului arheologic ar fi bun.

e) cale de acces (degeaba există dacă ne trebuie eforturi – şi de timp, şi financiare mari – să ajungem la ele). Aici dau exemplu Sarmisegetuza, care e “leagănul dacilor” şi nu avem 20 de km de stradă până la ea, alta decât cea de pământ deja existentă. Pe care, dacă nu ai o maşina ca lumea îţi cam blestemi zilele când te gândeşti la zilele de stat în service.

Cam astea sunt, în mare, aspectele. Evident, nu sunt singulare, mai pot fi o grămadă, dar m-am gândit că minimul necesar e cel mai uşor de implementat.

Acum, pas cu pas:

a) un panou pe care scrie mare că e cetate.

Încă nu îmi dau seama dacă depinde de primăria comunei respective sau de ministerul Culturii (sau al IMM-urilor, la cum merge treaba în România ). Când aflu asta, trebuie aflat dacă există numai anumiţi producători de panouri “agreaţi”. Nu râdeţi, sunt sigur că nu face oricine semne publice.

b) Panourile interioare

Aici putem împărţi în două părţi: sursa şi suportul.

Sursa:
Şi sursele sunt de două feluri: istorice (cu date, evenimente etc.) şi folclorice (mituri). E nevoie de ambele pentru ca un loc să atragă. Eu vreau să ştiu că acolo s-a purtat o mică luptă în 50e.n., dar aş vrea să ştiu şi că în lupta respectivă şi-a pierdut strănepotul lui Decebal singurul pahar de vin (ca tot eram noi recunoscuţi pentru asta. Că facem vin bun, adică). Pahar de vin care e acum modelul paharelor din toată regiunea.
Trebuie, deci, discutat cu istorici (muzeele judeţene sunt cea mai bună sursă de informaţie, probabil) şi cu etnografi/etnologi/folclorişti (pe care încă nu ştiu unde şi cum îi găsesc, dar mă apuc să sap. Am câteva idei). Apoi poveştile astea trebuie puse într-o formă interesantă (mai ales miturile). Pentru asta trebuie găsiţi oameni talentaţi să scrie (şi bloggeri, dacă sunt interesaţi). Poate chiar cei care le culeg.

Suportul:
Mă gândesc că panourile alea nu sunt făcute de oricine şi plantate la întâmplare, pe unde au chef. Trebuie să aflu care sunt regulile, cine ce aprobă şi care sunt cei “agreaţi” să le facă. Bineînţeles, care sunt costurile implicate.

c) Pliant la intrare

E o continuare a punctului de mai sus, numai că acum suportul e hârtia. Deci tipografii.

d) Cine pune gardul, cine plăteşte paznicul?

Primăria, Consiliul Local, Ministerul Culturii?

e) Accesul (drumuri etc.)

Aici e ceva mai complicat. Dacă trebuie drum lung, trebuie bani. Dacă trebuie bani, trebuie implicată primăria.

Paşii sunt: aflat dacă există fonduri UE pentru aşa ceva (sau orice fel de fonduri). Găsit firme care fac astfel de proiecte şi acceptă, în aceste cazuri, să lucreze la success fee. Sperăm să găsim primari cu mintea deschisă, care să înţeleagă avantajele unui punct turistic în zonă, care să depună dosarele. Şi apoi, bineînţeles, să facă drumul, nu să îşi construiască hotel peste ruine (dacă tot am făcut cale de acces).

După cum vedeţi, nu este foarte simplu. Sincer să fiu, acum, că le-am pus pe hârtie, încep să mă gândesc ce dracu a fost în capul meu.

Cum aleg cetăţile: citeşte mai mult

Am traversat ţara dintr-o parte în alta, singur şi cu gaşca, la volanul diferitelor maşini pe care le-am testat sau le-am avut. Şi de fiecare dată am avut nevoie să îmi aleg o destinaţie.

Ce era mai simplu, deci, decât să aleg ca destinaţii locurile pe care le-am văzut când eram copil sau despre care citeam în acea vreme? De la peşteri la castele şi cetăţi, totul pe o raza de 300-400 de km în jurul Bucureştiului devenea brusc mult mai accesibil pentru adultul Bobby Voicu.

Dar ce surprize neplăcute puteam să am! Aproape toate cetăţile, toate monumentele, toate locurile interesante sunt părăsite şi goale. Da, goale. De ce spun asta? Acum doi ani am fost într-o călătorie (tot cu maşina) prin Turcia. Şi am vizitat, printre altele, Troia. Ştiţi cum e acolo? Fiecare pas e unul în plus în calatoria către trecut: la fiecare pas ai un nou panou, care îţi mai povesteşte ceva, care te ajută să intri şi mai mult în poveste şi istorie. La noi? Mergeţi la Sarmisegetuza, leagnul dacilor, şi veţi înţelege. Sau la Enisala. Sau chiar la Adamclisi. Aproape nimic. Daca nu ştii cât de cât despre ce e vorba, nu vezi altceva decât pietre. Vechi, dar pietre.

Ce vreau eu, de fapt? Să găsesc o modalitate (să găsim, pentru că sper sa nu fiu singur în efortul acesta) să transformăm aceste locuri în momente de întoarcere în timp, momente de poveste. Să citim legendele legate de ele acolo, pe panouri, să stăm minute în şir admirând peisajul din acelaşi loc din care un căpitan de navă urmărea să vadă dacă poate ieşi din port sau nu.

De ce cu GLK? Pentru că, pe lângă faptul că aceste locuri sunt goale şi sterpe, e îngrozitor de greu de ajuns la ele. De cele mai multe ori ai nevoie de multă răbdare şi o maşină cu tracţiune integrală şi puntea mai înaltă. Mergeţi la Sarmisegetuza sau la Enisala, din nou, şi veţi înţelege.